A fost odată ca niciodată; că de n-ar fi, nu s-ar mai povesti.
A fost o dată o Vulpe care, șireată sau doar norocoasă, a reușit într-un timp foarte scurt, grație dibăciei sale, să adune galbeni destui cât să cumpere acarete pentru prăvălia de la Curcănarie, unde lucra.
De nimeni, dar nimeni, nu era mai iscusită ca ea. Cu o vorbă dulce, un zâmbet meșteșugit și un talent aparte de a învârti hârtii, Vulpea reușea să împace pe toată lumea — și, pe deasupra, să iasă mereu cu ceva în plus.
Și, demonstrându-și priceperea, câțiva șefi mari ai prăvăliei au fost ajutați de Vulpe să cumpere multe acarete, iar după fiecare tărășenie, buzunarele lor rămâneau doldora de galbeni, pe seama istețimii ei.
Anii trecură, iar Vulpea — din majoareasă ajunse coloneleasă, apoi generaleasă — îi cam avea pe toți la labă, cu câte ceva. Deh, nevoile de acarete erau multe, și chiar și cele care nu trebuiau se rezolvau cumva, căci Vulpea găsea soluții la toate și, pentru asta, era ascultată de toată lumea.
Dar șireată din fire, Vulpea nu lăsa la vedere afacerile de bani mulți pe care le învârtea după program, împreună cu Bursucul — soțul ei — și cu Nănașul.
Din umbră, se țeseau legături, se mișcau hârtii și se împărțeau tăceri. Lumea vedea doar o funcționară harnică, însă adevărata prăvălie era în altă parte — acolo unde galbenii se numărau în liniște, iar curcanii nu mai croncăneau.
Cine știe câte prăvălii s-au ridicat pe aceleași metehne, și câte alte vulpi, bursuci sau nănași își duc zilele prin colțurile sistemului, cu ochii mereu după câte un „acaret” nou?
Ei bine, știu că stați cu sufletul la gură să aflați mai multe… dar mai puneți-vă pofta-n cui până mâine, căci mulți, foarte mulți, vor rămâne cu gura căscată.
Căci la Curcănarie, ca și-n restul ținutului, Vulpea își schimbă doar blana, nu și năravul.
