De când fugise Șeful Ținutului cu bărcile, Lupul rămăsese stăpân peste tot ce se mișca prin Prăvălie.
Și după ce ieși la pensie – că, deh, când pleci de la Prăvălie nu pleci chiar cu mâinile goale – Lupul nu duse lipsă nici de gheare, nici de cap. Ținea minte multe și știa cam totul despre toată lumea.
Așa se face că, deși îmbătrânit și cam greoi, era încă temut. Nu pentru ceea ce putea face, ci pentru ceea ce știa.
Cioroiul, săgeata Lupului, îi fusese ani la rând credincios. Îl slujea cu croncăneli, îi pregătea zborurile și îl lăuda la fiecare răsărit.
Dar pe sub penele lui negre, Cioroiul ascundea și o altă poveste: una spusă doar Papagalului pe care îl purta sub aripă – un mic spion care repeta tot ce rostea Lupul, cu glas mecanic și fidel.
Era „asigurarea” Cioroiului — dacă vreodată Lupul l-ar fi trădat, Papagalul urma să fie dus la Acvilă, pus pe masă, și să repete tot, cuvânt cu cuvânt.
Într-o zi, Cioroiul veni la Lup cu o idee.
— Lupule, zise el, Ținutul s-a umplut de gunoaie. Dacă am face o afacere ecologică? Curățăm, reciclăm, luăm și bani, și imagine!
Lupul îl privi, apoi rânji cu colții tociți:
— Nimic mai simplu, Cioroiule! Ai uitat că am fost Șeful Prăvăliei? Pun eu un om de-al meu peste ierarhia cu mediul, cea cu buget baban. Tu doar zboară și adună galbenii!
Cioroiul croncăni încântat, dar se înnegură brusc:
— Și dacă se află că noi facem și desfacem combinațiile?
Lupul râse cu poftă:
— Eh, uiti că-l am pe Vulpoiul? Dacă apar dosare, Acvila doar le trimite la el, iar Vulpoiul „lucrează” până se prescriu. Dosarele nu mor, dar se uită.
Cioroiul își netezi penele, fericit, și dădu să bată din aripă, gata-gata să se vadă Papagalul.
Totuși, ca orice pasăre care nu se încrede nici în propria umbră, întrebă:
— Prea ești sigur pe tine, Lupule. Dacă Vulpoiul ne joacă?
Lupul se făcu serios:
— Nu are cum, Cioroiule. Nu ai văzut că toate dosarele tale de la Acvilă au ajuns la el? Te-a chemat cineva?
— Nu, zise Cioroiul.
— Atunci dă-i drumul la treabă și nu te gândi la rele! Cât despre bani, stai liniștit, îi albim.
— Cum, cum? – croncăni curios Cioroiul.
— Prin firme care lucrează cu monede nevăzute, spuse Lupul, mândru. Nici Acvila, nici Stejarul cu Știri n-or să le vadă. Firmele alea sunt protejate de Vulpoi.
Cioroiul ridică o sprânceană lucioasă:
— Am auzit că, vara trecută, au fost băgați la colivie câteva sute de cormorani care lucrau exact pentru firmele astea…
Lupul izbucni în râs și scutură tresele de pe șapcă:
— Hahaha! Prostii de ochii Ținutului! Totul e sub control, Cioroiule. Sunt mai puternic ca niciodată!
Papagalul, de sub aripă, clipi cu ochii lui rotunzi și repeta încet, ca o sentință:
„Sunt mai puternic ca niciodată…”
Iar Cioroiul zâmbi.
Nu pentru că Lupul era tare, ci pentru că el, Cioroiul, avea deja cheia prăbușirii lui, ascunsă sub pene.
Și, într-o doară, se mai spunea prin Ținut că de toate isprăvile Lupului – care erau multe și grele – se aflase demult, într-un ținut aflat peste o apă mare. De acolo veneau tot mai des vești și mărturii despre isprăvile făcute de Lup peste hotare, atât pe vremea când era Șef la Prăvălie, cât și după.
Isprăvi mari, care-i supăraseră pe cei din ținutul de peste ape, pentru că un om de-al lor fusese băgat la Colivie — un Vultur mai bătrân decât Lupul, cu care acesta lucrase odinioară într-un ținut cu munți și mare albastră.
📜 Morală:
Cei care se cred mai presus de lege uită că un singur papagal, dacă vorbește la timpul potrivit, poate dărâma o haită întreagă.
Și că peste orice apă mare există cineva care ascultă.
Iar în Ținutul Prăvăliei, poveștile nu se sfârșesc niciodată — ele doar își schimbă aripile
