Ursulețul și Camera Secretelor din Poiana Lacului

Fabulă din Ținutul Prăvăliei – Partea I

Pe malul unui lac liniștit, chiar vizavi de o mare Ambasadă a Pădurii, se afla un han vestit. Nu era nici cel mai mare, nici cel mai frumos, dar avea ceva ce nu avea niciun alt loc din ținut.

O încăpere ascunsă.

Animalele îi spuneau simplu:

Camera Secretelor.

Acolo nu intrau iepurii, veverițele sau aricii care alergau toată ziua după semințe și ghinde.

Nu.

Acolo aveau acces doar cei care conduceau pădurea.

Vulpi bătrâne și șirete.

Berze care zburau între păduri și împărății.

Ciocârlani care cântau dimineața una și seara alta.

Șefi de scorburi de la Ministerul Ghindelor, Ministerul Apelor și chiar de la Ministerul Umbrelor.

Gazda era un Ursuleț.

Un ursuleț aparent blând, cu șorț alb și zâmbet larg.

Dar nimeni nu știa pădurea mai bine decât el.

El fusese cel care avusese ideea.

— Trebuie un loc unde cei mari să poată vorbi fără ochi și fără urechi prin preajmă, spusese Ursulețul.

Și astfel se născuse Camera Secretelor.

Acolo se mânca bine.

Se juca table.

Se sorbea miere veche.

Iar uneori…

se hotărau lucruri care schimbau întreaga pădure.

Unii spuneau că acolo se alegeau șefi de scorburi.

Alții șopteau că acolo se desenau hărțile puterii.

Cei mai curajoși susțineau chiar că, din când în când, se făceau și se desfăceau guverne ale pădurii.

Dar acestea erau doar povești.

Sau poate nu.

Camera Secretelor avea pereți fără ochi și fără urechi.

Cel puțin așa credeau toți.

Numai că Ursulețul, om prevăzător, ascunsese cândva într-un colț un mic magnetofon.

Nu pentru răutate.

Nu pentru șantaj.

Ci, după cum spunea el zâmbind:

— Pentru amintiri…

Anii treceau.

Vocile se adunau.

Iar amintirile deveneau tot mai multe.

Până într-o seară.

În acea seară, un Guzgan care frecventa camera mai des decât îi permitea blana sa modestă, se lăudă peste măsură.

Era ocupat să impresioneze o Vulpe Argintie, cunoscută în pădure pentru talentul ei de a afla tot și de a păstra nimic.

Din dorința de a părea important, Guzganul se umflă în pene și șopti:

— Dacă ai ști tu ce se vorbește în Camera Secretelor…

Și începu să povestească.

Puțin.

Apoi mai mult.

Și încă puțin.

Iar Vulpea Argintie asculta cu ochii mari.

Cum se întâmplă adesea în pădure, vorba nu rămase unde fusese spusă.

Vulpea o spuse unei alte vulpi.

Aceasta unei berze.

Barza unui ciocârlan.

Ciocârlanul unui bursuc.

Iar până la sfârșitul săptămânii, întreaga poveste ieșise din pădure și ajunsese până în târg.

De acolo, dusă de vânturi și ape, șoapta ajunse la urechile unei Acvile Mari care trăia dincolo de o apă uriașă.

Iar Acvila, se știe, avea obiceiul să privească atent atunci când animalele din pădure începeau să vorbească prea mult.

În acea noapte, Ursulețul privi lacul.

Vulpile deveniseră neliniștite.

Berzele începuseră să zboare mai des.

Ciocârlanii cântau mai încet.

Iar Guzganul nu mai era la fel de sigur pe mustățile sale.

Pentru că în pădure exista o regulă veche:

Cine vorbește prea mult despre Camera Secretelor riscă să devină el însuși subiect de discuție în Camera Secretelor.

Dar despre asta…

și despre numele animalelor care au trecut și încă trec pragul acelei încăperi misterioase…

vom povesti săptămâna viitoare.

Deși…

era să uit.

Prin pădure se șoptește că pe acolo ar fi trecut cândva și un anumit VEȘTEA.

Dar asta este deja o altă poveste.

Va urma… 🐻🦊🦅🌲