Ursulețul, Bilalb, viermele gras BUBLE, Giraful Schilod și Nutria Mustăcioasă

În Ținutul de pe Malul Lacului, acolo unde apa părea liniștită doar pentru cei care nu știau să privească sub luciu, se afla un han vestit, cu ferestre mari, fum de narghilea și uși care nu scârțâiau niciodată.

Hanul era ținut de un ursuleț mic și slab, cu ochi blânzi la vedere și urechi mari la ascultare. Nu era cel mai puternic animal din pădure, nici cel mai fioros, dar toți știau că la masa lui nu se mânca doar, nu se juca doar table și nu se fuma doar narghilea.

Acolo se șoptea.

Acolo se cântăreau destine.

Acolo se hotăra cine urcă, cine cade, cine scrie și cine tace.

La suprafață, hanul mirosea a pâine caldă, cafea și mirodenii. În adânc, însă, acolo unde ajungeau doar cei chemați, se afla Camera Secretelor.

Nu era o sală mare, ci una joasă, închisă, cu pereți groși, perdele grele și o masă lungă de lemn, lustruită de coate vechi și înțelegeri nerostite. Acolo nu se intra pentru cină, ci pentru aranjamente. Acolo nu se vorbea tare, ci se șoptea cu greutate. Acolo ghindele nu erau desert, ci monedă.

Peste ursuleț, ca o umbră mai mare decât hanul însuși, se auzea numele lui Bilalb, patronul nevăzut al ghinzilor, cel despre care se spunea în tot ținutul că hotărăște cine scrie, cine tace, cine latră și cine mușcă.

Bilalb nu mergea prin pădure cu securea.

Nu avea nevoie.

El plătea cu ghinde.

Iar ghindele lui ajungeau, cumva, la cei mai harnici târâtori din ținut — făpturi care nu săpau pământul, ci reputații.

Cel mai cunoscut dintre ei era BUBLE, un vierme gras și mic, dar cu gură mare cât o scorbură.

BUBLE scria zi de zi o cronică „pe surse”, deși nimeni nu văzuse vreodată izvorul. Spunea că știe, că aude, că i s-a șoptit, că i s-a confirmat de la o frunză, de la o broască, de la o rădăcină bătrână sau de la un fost epolețar șef de iscoade, îmbătrânit în combinații și obosit doar când trebuia să spună adevărul.

Într-o seară, când peste lac coborâse o ceață subțire, iar felinarele hanului ardeau galben, ca niște ochi obosiți, ușa grea de la subsol s-a deschis încet.

Dincolo de ea era Camera Secretelor.

La masa lungă, sub lumina slabă a lămpilor, s-au așezat trei făpturi alese pe sprânceană.

Venise Giraful Schilod, cu gâtul lung și mersul strâmb, prefăcându-se că privește peste pădure, deși se uita doar după farfuria lui.

Giraful Schilod era o făptură ciudată. De sus părea că vede departe, dar de fapt privea doar în direcția din care venea hrana. Avea gât lung, dar coloană scurtă. Avea picioare înalte, dar pasul mic. Și, mai ales, avea un talent rar: știa să pară drept chiar și când mergea strâmb.

Venise și viermele gras BUBLE, târându-se repede printre picioarele meselor, cu burta plină de cerneală și gura pregătită să mestece orice zvon, câtă vreme era bine udat cu ghinde.

Iar lângă ei se așezase Nutria Mustăcioasă, o vietate unsuroasă, cu mustăți tremurătoare și ochi mici, mereu umezi, care zâmbea rar, dar ronțăia des. Se spunea despre ea că nu intră niciodată într-o încăpere fără să știe cine plătește nota și cine pleacă dator.

Gazda nevăzută a serii era Bilalb, stăpânul ghinzilor și al meselor rotunde, cel care știa să cheme animalele nu cu fluierul, ci cu mirosul pungii.

Ursulețul a închis ușa Camerei Secretelor, a tras adânc din narghilea și s-a retras lângă perete, acolo unde putea vedea tot fără să pară că vede ceva.

Bilalb a pus pe masă o farfurie grea, plină cu ghinde lucioase.

— Să mâncăm ghinde, a zis Bilalb, că pădurea e mare, dar foamea e și mai mare.

Giraful Schilod și-a îndoit gâtul cu greu peste masă și a zâmbit supus.

Viermele BUBLE s-a urcat pe marginea farfuriei și a început să mestece grăbit, de parcă fiecare ghindă îi dădea o nouă „sursă”.

Nutria Mustăcioasă și-a netezit mustățile și a șoptit:

— Important nu este ce s-a întâmplat, ci cine povestește primul.

Atunci Bilalb a lovit ușor masa cu o ghindă aurie.

— Exact. În pădure, adevărul nu contează dacă nu are cine să-l rostogolească. Iar minciuna, dacă e unsă bine, merge singură până dimineață.

BUBLE a râs cleios.

— Eu pot s-o rostogolesc. O dau pe surse, o pun în cronică și până la prânz jumătate de pădure o crede.

Giraful Schilod a clipit rar.

— Eu n-am văzut nimic, dar pot confirma că se vorbește.

Nutria Mustăcioasă a dat din coadă.

— Iar eu pot spune că totul miroase a adevăr, chiar dacă vine din bucătărie.

Și toți trei au început să mănânce ghinde la masa din Camera Secretelor, în timp ce deasupra lacului pădurea dormea fără să știe că, în subsolul hanului, nu se împărțea hrană, ci se împărțeau zvonuri.

Ursulețul privea tăcut.

Nu vorbea mult.

Dar cine îl cunoștea știa că tăcerea lui nu era nevinovăție. Era doar felul lui de a lăsa ghindele să vorbească.

Numai cinteza, ascunsă sus, pe o grindă, îi privea în tăcere.

Cinteza era mică, dar avea glas ascuțit. Nu avea ghinde, nu avea masă rezervată, nu avea loc în Camera Secretelor. Dar avea ceva ce ceilalți pierduseră demult: curajul de a spune ce vede.

Și când a văzut cum Giraful Schilod își vinde înălțimea, viermele BUBLE își vinde noroiul, iar Nutria Mustăcioasă își vinde mustățile pentru o farfurie de ghinde, a înțeles că în pădure nu foamea era boala cea mare.

Ci pofta de a ronțăi adevărul până nu mai rămâne nimic din el.

A doua zi dimineață, când soarele abia se ridicase peste lac, cinteza a zburat deasupra Ținutului și a cântat cât a putut de tare:

— Auziți, auziți! Viermele BUBLE nu scrie de foame, ci de comandă! Nu sapă după adevăr, ci după ghinde!

Animalele s-au oprit.

Vulpile au zâmbit.

Berzele s-au uitat în altă parte.

Iar ursulețul, așezat la masa lui de sus, a tras adânc din narghilea și a zâmbit subțire.

— În pădure, cine plătește ghindele alege și cântecul, a zis el încet.

Dar cinteza nu s-a oprit.

A mai zburat o dată peste lac și a strigat:

— Cine minte zilnic locuitorii ținutului, chiar dacă se târăște, tot slujitor rămâne! Iar cine se preface că vede totul de sus, dar tace când se cumpără minciuna de jos, nu e paznic al pădurii, ci umbră la masa altora!

Atunci viermele BUBLE s-a zbătut în noroi și a început să scuipe cerneală.

— Calomnie! Atac! Complot! Eu am surse!

Dar nimeni nu-l întrebase de surse.

Toți îl întrebau doar de stăpân.

BUBLE s-a umflat, s-a răsucit, a mai aruncat câteva vorbe cleioase, apoi s-a ascuns sub o frunză mare, pe care scria cu litere tremurate: „exclusiv”.

Giraful Schilod a lungit gâtul peste gard, a privit în stânga, a privit în dreapta, apoi a spus cu o voce moale:

— Eu nu știu nimic. Eu doar am trecut pe acolo.

Nutria Mustăcioasă și-a șters botul de firimituri și a murmurat:

— Eu doar am fost invitată la masă.

Dar pădurea știa.

Știa că unii nu trec niciodată întâmplător.

Știa că unii nu sunt invitați la masă pentru foame, ci pentru folos.

Știa că viermii nu se îngrașă din rouă.

Știa că ghindele nu cad singure în buzunarele celor care scriu la comandă.

Știa că mustățile Nutriei nu tremură de emoție, ci de pofta mesei următoare.

Și mai știa ceva: că într-o zi, oricât de adâncă ar fi Camera Secretelor, vine o cinteză mică, se așază pe acoperiș și cântă atât de tare, încât până și ușile care nu scârțâiau încep să tremure.

În Camera Secretelor s-a făcut liniște.

Tablele nu s-au mai trântit.

Narghileaua nu a mai bolborosit.

Ursulețul și-a coborât privirea.

Bilalb, nevăzut, a rămas doar ca o umbră peste han.

Viermele BUBLE s-a retras sub masă.

Nutria Mustăcioasă și-a ascuns mustățile.

Iar Giraful Schilod, speriat că ar putea fi întrebat ce a văzut de la înălțimea gâtului său, și-a retras capul dintre perdele și a repetat:

— Eu nu știu nimic. Eu doar treceam prin pădure.

Dar de atunci, în Ținutul de pe Malul Lacului a rămas o vorbă:

Când viermele se îngrașă prea tare, nu mai poate spune că trăiește din rouă.

Și încă una, mai primejdioasă:

Când cronica se scrie cu ghinde, adevărul se ascunde sub masă.

Dar cea mai grea dintre toate era aceasta:

Gâtul lung nu te face drept, dacă sufletul merge schilod.

Iar despre Nutria Mustăcioasă se spunea, în șoaptă, la marginea lacului:

Cine ronțăie ghinde la masa stăpânului nu mai poate pretinde că apără pădurea.