Declarat definitiv colaborator al Securității, Traian Băsescu este prezentat astăzi de numeroase televiziuni drept arbitru al moralității publice și analist al democrației românești. Cum a ajuns „Petrov” să împartă lecții de etică unei întregi națiuni?
Există momente în care cetățenii au dreptul să se întrebe dacă instituțiile statului mai funcționează după reguli pe care le pot înțelege și ei.
Cazul Traian Băsescu, cunoscut în documentele analizate de instanță sub numele conspirativ „Petrov”, este unul dintre aceste momente.
După ani de procese și verificări, instanța supremă a stabilit definitiv că Traian Băsescu a colaborat cu fosta Securitate. Pentru mulți români, aceasta părea să închidă o dezbatere care a traversat două mandate prezidențiale și o mare parte din istoria recentă a României.
Ca urmare a acestei hotărâri, statul român i-a retras privilegiile acordate foștilor președinți: locuința de protocol, protecția SPP și celelalte beneficii prevăzute de lege.
Povestea nu s-a încheiat însă aici.
După câțiva ani, Curtea Constituțională a României a declarat neconstituțională legea care stătea la baza retragerii acestor privilegii. Nu pentru că Traian Băsescu nu ar fi colaborat cu Securitatea. Nu pentru că hotărârea instanței supreme ar fi fost anulată. Ci pentru că legea care producea această consecință juridică a fost considerată incompatibilă cu Constituția.
Rezultatul este unul care ridică semne de întrebare pentru orice cetățean de bună-credință.
Pe de o parte, statul român spune că Traian Băsescu „Petrov” a fost colaborator al Securității.
Pe de altă parte, același stat ajunge în situația în care acesta poate beneficia din nou de drepturile rezervate foștilor șefi de stat.
Pentru mulți români, această situație pare un paradox.
Dar există o întrebare și mai importantă.
Cum a fost posibil ca documentele care au stat la baza acestui verdict să apară și să fie valorificate juridic la mulți ani după ce Traian Băsescu a ocupat funcția de președinte al României?
Timp de două mandate prezidențiale, instituțiile statului nu au ajuns la această concluzie. Ulterior, după încheierea mandatului, apar documente, verificări și proceduri care conduc la verdictul definitiv.
Explicațiile oficiale au vorbit despre transferuri succesive de arhive, despre fonduri documentare preluate gradual și despre identificarea unor documente relevante în timp.
Însă întrebările rămân.
Cine deținea aceste documente înainte de a ajunge la CNSAS?
Din ce an se aflau în custodia statului?
De ce a fost nevoie de atât de mult timp pentru ca ele să fie identificate și analizate?
Și mai ales: cum poate statul să ajungă la o concluzie atât de importantă abia după ce persoana vizată a exercitat timp de zece ani cea mai înaltă funcție în stat?
La fel de legitimă este și întrebarea referitoare la Curtea Constituțională.
Dacă legea care retrăgea privilegiile era neconstituțională, de ce a fost nevoie de ani întregi pentru ca această problemă să fie observată și sancționată?
Cum poate o lege să producă efecte importante, să fie aplicată, iar apoi să fie declarată neconstituțională după ce și-a produs deja consecințele?
Aceste întrebări nu sunt îndreptate împotriva unei persoane.
Ele sunt îndreptate către instituțiile statului.
Pentru că adevărata problemă nu este doar Traian Băsescu și nici doar „Petrov”.
Adevărata problemă este încrederea cetățenilor într-un sistem care pare capabil să ajungă la concluzii opuse în momente diferite.
Pentru cetățeanul obișnuit, imaginea este greu de ignorat:
Traian Băsescu este declarat definitiv colaborator al Securității.
Privilegiile îi sunt retrase.
Apoi legea este declarată neconstituțională.
Iar privilegiile revin.
Mai mult, aceeași Curte Constituțională care a pronunțat această decizie este instituția ale cărei hotărâri au generat unele dintre cele mai aprinse controverse juridice și politice din România ultimilor ani. Din acest motiv, orice nouă intervenție a CCR este privită de o parte a opiniei publice cu suspiciune și neîncredere.
Într-o Românie care cere permanent transparență, responsabilitate și asumare, cetățenii au dreptul să întrebe:
Dacă nici în cazul „Petrov” lucrurile nu sunt clare, atunci pentru cine funcționează cu adevărat sistemul?
Și, poate cea mai importantă întrebare dintre toate:
A fost acesta un act de justiție deplină sau doar încă un episod care a adâncit neîncrederea românilor în propriile instituții?
Distribuie pagina:
Distribuie pagina:
