Românii privesc circul, iar sistemul își face jocul

două desemnări de premier, drone uitate și miliarde puse pe nota de plată

Două desemnări de premier, o scenă politică agitată artificial și un joc operativ care pare să fi ieșit exact așa cum a fost pus la cale.

Românii privesc circul, în timp ce marile întrebări sunt împinse sub preș.

În loc să discutăm serios despre atacurile cu drone de la Galați și Constanța, despre vulnerabilitatea României la granița NATO și despre felul în care statul român răspunde la asemenea incidente, ni se servește un nou spectacol politic.

Premier desemnat, premier retras, alt premier desemnat, negocieri, amenințări, declarații, calcule de partid și televiziuni puse pe modul „breaking news”.

Dar dincolo de decor, întrebarea rămâne: ce trebuie să uite românii?

Trebuie să uite de drone.

Trebuie să uite de Galați și Constanța.

Trebuie să uite de întrebările incomode privind securitatea națională.

Trebuie să uite de cele aproape 17 miliarde de euro din programul SAFE, prezentate ca o mare oportunitate pentru apărare, dar care vin la pachet cu datorii, dobânzi și contracte despre care cetățenii au dreptul să știe tot.

Pentru că acești bani nu sunt abstracți. Nu sunt cifre aruncate într-un comunicat. Sunt bani care vor apăsa, direct sau indirect, pe bugetul României. La o dobândă de aproximativ 3%, vorbim despre o posibilă povară de sute de milioane de euro anual. Iar această notă de plată nu va fi achitată de politicienii care fac poze, nici de consultanții care se lipesc de contracte, nici de televiziunile care parfumează minciuna seară de seară.

Va fi plătită de români.

Între timp, marea majoritate a presei intubate la banii cetățenilor joacă rolul de salon de înfrumusețare a sistemului. Ia haosul și îl numește stabilitate. Ia datoria și o numește investiție. Ia lipsa de răspunsuri și o transformă în „responsabilitate politică”.

Dacă Guvernul Veștea va trece, vom avea, cum se spune în România, aceeași Mărie cu altă pălărie.

Alt ambalaj. Aceleași rețele.

Alt premier. Aceeași piesă.

Alte declarații. Aceleași interese.

În acest timp, Ilie Bolojan și-a făcut talentul. A guvernat pe bune, nu ca un simplu interimar. A decis, a numit, a mutat piese și a arătat că, în România, interimatul poate deveni uneori mai puternic decât mandatul.

Pentru ochii celor care încă mai cred în decoruri, se vor ridica probabil niște perdele procedurale pe la Curtea Constituțională. Vor apărea sesizări, titluri, dezbateri și mari indignări de platou.

Dar cui prodest?

Cui folosește acest spectacol?

Românilor sau sistemului?

Să nu uităm că aceeași Curte Constituțională a ajuns să fie asociată, în memoria publică, cu anularea alegerilor. De aceea, orice nou spectacol constituțional servit publicului trebuie privit cu maximă prudență. În România de astăzi, legalitatea este invocată des, dar aplicată selectiv.

Și, ca tabloul să fie complet, Bolojan a numit prefect la Timișoara exact în momentul în care cazul Dominic Fritz pune statul român în fața unui test simplu: respectă sau nu respectă o hotărâre definitivă a Înaltei Curți?

Pentru că aici nu mai vorbim despre opinii politice.

Vorbim despre Dominic Fritz.

Vorbim despre o hotărâre definitivă.

Vorbim despre obligația prefectului de a aplica legea, nu de a o interpreta după cum bate vântul politic.

Dar noul prefect pare trimis acolo tocmai pentru a ridica piciorul și a mictiona, instituțional vorbind, pe hotărârea dată în cazul primarului Dominic Fritz.

Aceasta este adevărata miză.

Nu procedura.

Nu prudența.

Nu „analiza juridică”.

Ci întrebarea simplă: în România, hotărârile definitive ale Înaltei Curți se execută sau sunt călcate în picioare de oameni puși strategic în funcții?

Dominic Fritz nu a reușit încă să construiască la Timișoara un „Pod al Spionilor”, dar România are deja prea multe poduri invizibile: între politică și servicii, între presă și bani publici, între funcții și protecție, între justiție și amânare.

Iar acolo unde instituțiile de contrainformații ale statului se prefac că nu văd ce se află după gard, cetățeanul are obligația să întrebe. Pentru că uneori, după gard, nu este doar liniște. Uneori, după gard, se vede un Leopard.

În tot acest timp, cetățenii României par să se comporte ca și cum ar trăi într-o țară în care toate lucrurile merg nemaipomenit.

Ca și cum nu ar exista drone.

Ca și cum nu ar exista datorii.

Ca și cum nu ar exista miliarde puse pe nota de plată.

Ca și cum nu ar exista hotărâri definitive amânate prin proceduri.

Ca și cum nu ar exista o presă care, în loc să informeze, machiază realitatea până când minciuna pare adevăr.

Televiziunile din România au devenit, în multe cazuri, adevărate saloane de înfrumusețare a minciunilor.

Dar românii trebuie să înțeleagă un lucru simplu: în timp ce ei privesc circul, sistemul își face jocul.

Iar nota de plată vine întotdeauna la cetățean.

Vorba românului rămâne valabilă:

Nu este prost cine cere.

Prost este cel care plătește.