România într-o lume care se reașază

Pentru a înțelege ce se întâmplă astăzi în România – în alegeri, în economie, în politica externă și în climatul social – este insuficient să privim evenimentele izolate. Ele sunt efecte, nu cauze. Explicația se află în schimbările profunde care au loc la nivel global, schimbări care redesenează raporturile de putere și modifică regulile după care a funcționat lumea în ultimele decenii.
Lumea traversează o ruptură structurală. Nu este o criză conjuncturală, ci o reconfigurare tectonică a centrelor de putere. Alianțe vechi se destramă, altele se construiesc, iar regulile stabilite după 1990 nu mai sunt aplicabile. Statele Unite se confruntă cu presiuni tehnologice și industriale, o datorie publică uriașă, tensiuni monetare, începuturi de de-dolarizare și o competiție geopolitică și geoeconomică tot mai dură. Toate acestea limitează capacitatea Americii de a susține arhitectura globală construită după Războiul Rece.
În acest context, Uniunea Europeană s-a îndepărtat vizibil de rolul său inițial. Nu mai funcționează ca un proiect predominant economic, ci se transformă, treptat și fără o dezbatere publică reală, într-o structură cu vocație militară. Programul SAFE, în valoare de 800 de miliarde de euro, este expresia acestei mutații. UE intră într-o logică de economie de război pe termen lung, iar finanțarea acestui efort se face prin tăieri consistente din domenii esențiale: agricultură, sănătate, cercetare și coeziune. Costul este transferat direct către statele membre și, implicit, către populație.
Pe acest fundal, ideea unei Uniuni Europene unitare devine fragilă. Se conturează o Europă împărțită, în care statele din est – România, Bulgaria, Polonia și țările baltice – sunt împinse spre rolul de cordon de apărare pentru Europa de Vest. Un rol strategic, dar subordonat. O redistribuire de riscuri, nu o integrare egală.
România resimte direct aceste transformări. Pierde prin presiune bugetară, prin diminuarea fondurilor destinate dezvoltării interne și prin asumarea unor costuri strategice disproporționate față de capacitatea sa economică. Pierde prin lipsa de flexibilitate în politica externă și prin absența unei viziuni proprii într-un moment în care marile centre de putere își renegociază pozițiile. Pierde, mai ales, prin tăcere.
Pentru că România are, cel puțin teoretic, instrumente de negociere. Dreptul de veto nu este un simbol decorativ, ci o pârghie politică majoră. Nu a fost folosit. Nu a fost nici măcar adus în discuție publică într-un mod serios. De ce? De ce România nu condiționează participarea la noile arhitecturi de securitate de garanții economice clare, de protejarea fondurilor pentru agricultură, infrastructură și sănătate, sau de un calendar realist al contribuțiilor? De ce nu negociază statutul său din poziția unui stat de frontieră care suportă riscuri reale și constante?
În paralel, lumea din afara spațiului euro-atlantic se reorganizează rapid. BRICS nu mai este o construcție marginală, ci un actor global cu masă critică economică, financiară și demografică. Fluxurile comerciale, investițiile și mecanismele financiare alternative se dezvoltă accelerat. Fără a abandona alianțele existente, România ar fi putut explora pragmatic deschideri economice, parteneriate comerciale și poziționări flexibile. Nu a făcut-o. A rămas blocată într-un reflex geopolitic rigid, într-un moment în care flexibilitatea devine un avantaj strategic.
Ce ar trebui să facă România în acest context nu ține de gesturi spectaculoase, ci de luciditate. Să își definească clar interesele naționale într-o lume fragmentată și să le apere consecvent. Să negocieze, nu să accepte automat. Să condiționeze, nu să se conformeze fără discuție. Să iasă din logica obedienței și să intre în logica parteneriatului real, bazat pe costuri și beneficii asumate.
Disfuncțiile interne – instabilitatea politică, incoerența economică, confuzia din politica externă și polarizarea socială – nu sunt accidente. Ele sunt simptomele unui stat prins între lumi care se schimbă, fără o strategie clară de adaptare. Alegerile nu sunt cauza acestor tensiuni, ci doar momentul în care ele devin vizibile.
A analiza copacul este necesar. Dar fără a vedea pădurea, nu vom înțelege niciodată de ce copacul crește drept sau strâmb. România nu mai are luxul de a ignora tabloul mare. Într-o lume care se reașază rapid, lipsa unei poziționări lucide nu este neutralitate. Este vulnerabilitate.