România nu a ajuns în punctul actual din întâmplare. Ceea ce trăim astăzi este rezultatul unui proces lung, coerent și deliberat, început imediat după decembrie 1989 și rafinat timp de trei decenii și jumătate. Nu vorbim despre erori izolate sau despre incompetență accidentală, ci despre un sistem construit pentru a eșua controlat, în beneficiul unor grupuri restrânse de interese.
La nivel instituțional, corupția a devenit endemică. Analfabetismul administrativ nu doar că nu a fost sancționat, ci a fost recompensat prin promovare. Miniștri fără substanță, directori de agenții fără competențe reale, funcționari selectați pe criterii de obediență – toate acestea definesc arhitectura statului român post-1989. Competența a fost percepută drept pericol, nu ca resursă.
Tranziția de la comunism la capitalism a eșuat. Nu exclusiv din cauze interne, ci și cu sprijinul unor actori externi „nevăzuți”, dar perfect cunoscuți, implicați direct sau indirect în lovitura de stat din decembrie 1989. În locul unei reconstrucții autentice a statului, România a fost împinsă într-o zonă gri, lipsită de legislație solidă împotriva corupției și a infracțiunilor asimilate corupției.
Această tergiversare legislativă imediat după 1989 nu a fost o scăpare. A fost un calcul. Rezultatul a fost transformarea României, încă din anii ’90, într-un stat mafiot funcțional, unde autoritățile au mimat ani la rând lupta cu crima organizată, în timp ce, în realitate, au lucrat împreună cu ea. O crimă organizată de tip statal, cu protecție politică și instituțională.
Ulterior, Uniunea Europeană a început să amâne România cu pretexte succesive privind preaderarea și aderarea deplină: „stat corupt”, „instituții slabe”, „deficit de stat de drept”. O ipocrizie convenabilă. Pentru că multe dintre marile scheme de trucare a licitațiilor, privatizările păguboase și contractele frauduloase au implicat firme din statele UE, nu entități obscure locale.
România nu a aderat cu adevărat la Uniunea Europeană. Și-a cumpărat locul. A plătit cu activele sale strategice, cu coloana vertebrală a economiei naționale:
– Petrom
– Sidex
– Romtelecom
– fabricile de ciment
– segmente esențiale din parcul industrial și energetic
Vânzări făcute pe nimic, sub masca „reformei”. Fără exagerare, dacă România ar fi fost într-un război continuu timp de 35 de ani, nu ar fi ieșit atât de jupuită precum a fost în această perioadă de „pace” și „integrare”.
După acest jaf economic prelungit, România a devenit un stat confiscat. Confiscat de grupări de interese formate inclusiv din foști agenți ai unor servicii de informații europene, care în timpul activității lor au racolat cetățeni români – ulterior prezentați drept „tehnocrați” – și i-au plasat în poziții-cheie. Acești indivizi au lucrat și continuă să lucreze împotriva interesului național, sub masca modernizării și a expertizei occidentale.
Întregul angrenaj a funcționat după un model bine-cunoscut în istoria organizațiilor criminale: plasarea de „locotenenți” loiali în puncte-cheie, pentru controlul deciziei și al resurselor – o arhitectură comparabilă, ca metodă, cu cea a Cosa Nostra sau ’Ndrangheta. Nu ca identitate, ci ca mod de operare.
Mai multe persoane cunoscute din actualul grup guvernamental, aflate sub coordonarea vicepremierului Oana Gheorghiu și a premierului Ilie Bolojan, sunt menționate în spațiul public ca parte a acestui mecanism de control. În cazul premierului, există speculații publice privind capacitatea sa de a gestiona presiunea funcției, speculații care, într-un stat normal, ar fi fost clarificate rapid printr-un raport medical oficial autorizat. Absența unei astfel de clarificări nu stinge suspiciunea, ci o amplifică.
În paralel, același nucleu de putere ar fi orchestrat un atac coordonat asupra magistraților României, folosind o rețea de ONG-uri finanțate pentru „campanii civice”, dar utilizate, în fapt, pentru denigrarea sistematică a justiției. Scopul nu a fost reforma, ci subordonarea politică a magistraților, pentru ca marile dosare de corupție să devină negociabile.
Negociabile pentru cine?
Pentru politicieni din întreg spectrul politic, dar cu o concentrare vizibilă asupra unor figuri din Uniunea Salvați România, partid care și-a construit capitalul electoral exact pe discursul anticorupție.
Un exemplu elocvent este numirea lui Vlad Voiculescu în funcția de consilier prezidențial. Fost ministru al Sănătății, acesta este suspect într-un dosar privind achizițiile de vaccinuri din perioada COVID-19, dosar care nu a fost clarificat public până în prezent.
De aici se naște o întrebare legitimă, imposibil de evitat:
Să presupunem că sunteți un președinte onest, domnule Nicușor Dan.
De ce și din ce motive ați numit un infractor prezumtiv într-o funcție de o asemenea demnitate?
Există doar două explicații posibile, ambele grave:
– fie sunteți șantajat de anumite cercuri de influență din USR, caz în care aveți obligația legală și morală de a informa instituțiile de forță ale statului și de a solicita protecție;
– fie nu sunteți șantajat, caz în care aveți obligația imediată de a-l demite pe Vlad Voiculescu.
Orice altă variantă nu mai ține de ambiguitate politică. Ține de complicitate.
Punctul culminant al acestui proces a fost atins în decembrie 2024, când un grup obscur, bine organizat, a anulat alegerile. Motivul real nu a fost stabilitatea sau legalitatea, ci câștigarea de timp. Timp pentru a identifica, construi și împinge în față o marionetă politică care să câștige alegerile prezidențiale din mai 2025.
De aici înainte, totul decurge logic. Nu mai vorbim despre derapaje, ci despre capturarea completă a procesului democratic, cu instituții obediente, justiție presată și un stat folosit exclusiv pentru conservarea puterii.
Aceasta nu mai este o criză.
Este rezultatul final al unui proiect început în 1989 și perfecționat timp de 35 de ani.
România nu este slabă.
România este ținută jos.
Distribuie pagina:
Distribuie pagina:
