Holocaustul nu este un capitol care „se închide”. Este o rană deschisă în istoria umanității, nu doar prin numărul victimelor, ci prin mecanismul care a făcut posibilă exterminarea: transformarea urii în politică, a prejudecății în administrație, a tăcerii în complicitate. De aceea, memoria Holocaustului nu este un exercițiu ceremonial. Este un test permanent al maturității statelor și al lucidității societăților.
Aproximativ șase milioane de evrei au fost uciși în Holocaust, alături de alte milioane de victime: romi, prizonieri de război sovietici, civili polonezi ne-evrei, persoane cu dizabilități, opozanți politici și alte grupuri persecutate. Această realitate impune o obligație simplă și ne-negociabilă: adevărul istoric nu poate fi relativizat, iar antisemitismul nu poate fi banalizat.
Europa de azi: antisemitismul ca simptom al instabilității
În Europa contemporană, antisemitismul rareori mai apare în forma brută a manifestelor rasiale. El circulă mai des prin coduri: conspiraționism, pseudo-suveranism agresiv, teorii despre „elite” și „ocult”, resentiment economic, radicalizare online. Forma s-a schimbat, dar funcția rămâne aceeași: identificarea unui țap ispășitor care să explice frica, declinul sau lipsa de control.
Într-o lume instabilă, tentația societăților este să caute explicații simple. Iar explicațiile simple sunt, aproape întotdeauna, periculoase.
Estul Europei și problema reabilitărilor selective
În Europa Centrală și de Est, memoria Holocaustului coexistă cu alte traume istorice (ocuparea sovietică, represiunea comunistă). Uneori, această suprapunere produce o distorsiune: figuri istorice controversate sunt reabilitate selectiv pentru utilitatea lor identitară, iar aspectele criminale sunt împinse în plan secund.
În acest cadru se înscrie și cazul lui Stepan Bandera, lider al unei facțiuni a naționalismului ucrainean interbelic (OUN-B). Dincolo de disputele privind biografia sa în anii războiului, un fapt rămâne esențial pentru evaluarea riscului contemporan: în jurul mișcării pe care a reprezentat-o au existat componente ideologice și practici care au alimentat violențe etnice și episoade antisemite, inclusiv în contextul pogromurilor din 1941 în unele zone. Astăzi, folosirea simbolisticii asociate OUN/UPA în spațiul public ucrainean are o problemă de fond: creează ambiguitate morală și oferă extremismului un teren fertil, chiar dacă statul ucrainean, ca politică oficială, nu este antisemit.
Important este să nu cădem în capcana simetriilor false: existența unor grupuri marginale sau a unor simboluri controversate nu definește un stat în ansamblu. Dar tolerarea ambiguității istorice este, în sine, un risc strategic.
România: conviețuire, contribuții, dar și obligația asumării adevărului
România are un specific care trebuie spus clar și fără complex: conviețuirea româno-evreiască a avut, pe termen lung, o componentă puternică de coabitare socială și integrare culturală. Comunitățile evreiești au contribuit decisiv la viața urbană, la economie, medicină, cultură, educație și presă. În multe orașe, istoria modernă nu poate fi înțeleasă fără această prezență.
Această realitate nu anulează capitolele tragice și responsabilitățile istorice. Dimpotrivă: tocmai pentru că a existat conviețuire, cu atât mai mult, orice episod de violență sau persecuție trebuie privit fără ocolișuri. O societate matură nu își apără demnitatea prin negare, ci prin asumare lucidă.
În perioada comunistă, România a practicat o formă de pragmatism cinic: a permis emigrarea evreilor către Israel în schimbul unor sume negociate discret. Oamenii au fost tratați ca instrument de tranzacție geopolitică. Este o practică profund condamnabilă moral, dar ea confirmă și un fapt: antisemitismul doctrinar nu a devenit politică de stat postbelică; regimul a fost tranzacțional și represiv, nu exterminator.
Politicul prezentului: când memoria devine armă
Într-o democrație, memoria Holocaustului și a extremismului interbelic trebuie să funcționeze ca linie roșie morală. Problema apare atunci când această memorie este folosită ca instrument de luptă politică, în mod selectiv, fără rigoare probatorie, fără distincții, fără proporție.
În cazul alegerilor prezidențiale din 2024, în spațiul public s-a conturat o tendință de a reduce discuția despre riscuri democratice la o singură etichetă: asocierea unui candidat, Călin Georgescu, cu simpatia legionară, prin trimitere la formule, citate sau referințe care ar fi avut corespondențe în discursuri istorice. O astfel de asociere poate fi discutată critic, poate fi verificată și contextualizată, dar devine periculoasă în clipa în care se transformă într-un substitut pentru probe și într-un mecanism de delegitimare totală.
Într-un stat serios, acuzațiile de simpatie extremistă nu pot rămâne la nivel de insinuare, colaj mediatic sau comentariu politic. Ele trebuie tratate fie ca:
problemă penală (cu probe, procedură, contradicție),
fie ca
problemă democratică (cu dezbatere publică onestă și standarde clare).
Orice altceva alunecă spre manipulare.
Aici apare punctul sensibil: anularea turului al doilea al alegerilor din 6 decembrie 2024 a creat un precedent grav tocmai pentru că a lăsat impresia — alimentată de lipsa de transparență și de natura narativă a justificărilor publice — că percepțiile și asocierile au înlocuit demonstrația riguroasă. Iar când statul face din memorie un pretext, memoria își pierde forța de protecție morală și devine armă politică.
Responsabilitatea prezidențială într-o perioadă tulbure
Într-un asemenea climat, președintele României, Nicușor Dan, are o responsabilitate greu de supraestimat. Nu pentru a arbitra disputele ideologice de moment, ci pentru a restabili o axă de stabilitate: adevăr, proporție, rigoare, predictibilitate. Perioada actuală este marcată de volatilitate externă și fractură internă. În astfel de vremuri, ambiguitatea mesajului public nu este echilibru; este vulnerabilitate.
Statul trebuie să fie capabil să facă două lucruri simultan, fără contradicție:
să apere memoria Holocaustului ca rană deschisă și linie roșie morală;
să refuze instrumentalizarea ei ca mecanism de excludere politică fără probe.
Acesta este testul de maturitate al unei democrații.
Avertizare strategică 2026–2030
Între 2026 și 2030, riscul major nu este revenirea extremismului „clasic”, ci normalizarea ambiguității: relativizarea Holocaustului, reabilitări simbolice convenabile, radicalizare online, stigmatizare politică prin etichete istorice, și un stat care reacționează târziu sau selectiv.
România are încă un avantaj: tradiția reală de conviețuire și faptul că antisemitismul nu a devenit reflex instituțional postbelic. Dar avantajele istorice se pierd repede dacă statul își pierde rigoarea și dacă memoria devine instrument de putere, nu reper moral.
Holocaustul nu poate fi uitat — nu pentru a rămâne prizonieri ai trecutului, ci pentru a nu repeta mecanismele lui în prezent. Iar în vremuri tulburi, stabilitatea nu se obține prin tăcere, ci prin limite clare.
Distribuie pagina:
Distribuie pagina:
