MAREA BOTEZARE DIN CAMERA SECRETELOR

MAREA BOTEZARE DIN CAMERA SECRETELOR
Sau cum au crezut locatarii Hanului de pe Malul Lacului că dacă își schimbă numele, se schimbă și povestea
Într-o seară cu ceață groasă, când până și broaștele de pe malul Lacului vorbeau în șoaptă, în Camera Secretelor de sub Hanul de pe Malul Lacului se convocă o ședință de urgență.
Nu era o ședință obișnuită.
Pe masa lungă nu se aflau doar ulcioare și castroane cu ghinde.
Se aflau și îngrijorări.
Mari.
Foarte mari.
Se dusese vorba în târg despre Camera Secretelor.
Mai întâi printre vrăbii.
Apoi printre veverițe.
După aceea printre castori.
Iar acum până și măgarii de la marginea ținutului vorbeau despre întâlnirile de sub han.
La capătul mesei stătea Ursulețul BILL-ALB.
În fața lui fumega narghileaua cea mare.
Trase adânc din ea.
Privi tavanul.
Privi adunarea.
Și oftă.
— Domnilor, situația devine complicată.
— S-a aflat ceva? întrebă Viermele Gras BUBLE.
— Nu.
— Atunci?
— Se vorbește prea mult.
Toți amuțiră.
— Și ce facem? întrebă Nutria Mustăcioasă.
BILL-ALB trase încă un fum.
Atât de lung încât Corbul Combinator crezu pentru o clipă că a adormit.
— Ne transformăm în oameni.
În încăpere se lăsă liniștea.
— În oameni? întrebă Corbul.
— Da.
— Și la ce ajută?
— Pentru că despre animale se spun povești.
Despre oameni se fac comunicate.
Toți dădură aprobator din cap.
Părea o explicație profundă.
Deși nimeni nu o înțelesese pe deplin.
— Încep cu mine, spuse Ursulețul.
Se ridică.
Își netezi blana.
Își drese glasul.
Și anunță solemn:
— De astăzi nu mai sunt Ursulețul BILL-ALB.
Sunt…
DOMNUL BILALBESCU.
În încăpere izbucniră aplauze.
— Respectabil!
— Elegant!
— Sună important!
— Sună ca un om care participă la conferințe despre transparență!
Bilalbescu înclină modest din cap.
— Mulțumesc. Știu.
Apoi îl privi pe Giraful Schilod.
— Tu vei fi de astăzi…
DOMNUL SCHILODESCU.
Giraful aproape că se emoționă.
— Parcă sunt alt animal.
— Exact asta urmărim, răspunse Bilalbescu.
Apoi privi spre Nutria Mustăcioasă.
— Tu vei fi…
DOMNUL MUSTATEANU.
Nutria își răsuci mustățile.
— Mereu am simțit că am față de Mustateanu.
— Toată pădurea a simțit asta, aprobă Bilalbescu.
Apoi veni rândul Viermelui Gras BUBLE.
— Iar tu vei fi…
DOMNUL BUBULESCU.
Viermele își umflă pieptul.
— Bubulescu…
Sună distins.
— Sună bine hrănit, murmură Corbul.
Bubulescu se prefăcu că nu aude.
Apoi privirile se îndreptară spre Corb.
Corbul se ridică imediat.
Era clar că aștepta momentul.
— Tu vei fi…
Bilalbescu trase un fum lung.
Foarte lung.
Atât de lung încât toți crezură că a uitat numele.
— Vei fi…
DOMNUL CORVIN LICITARESCU.
Corbul încremeni.
— Licitarescu?
— Licitarescu.
— Sună extraordinar.
— Știu.
— Sună respectabil.
— Știu.
— Sună european.
— Știu.
— Sună ca un specialist în aprobări, contracte și alte păsăreli.
— Exact de aceea l-am ales.
Corvin Licitarescu se așeză fericit.
În acel moment, în mijlocul încăperii fu adus marele Cronovizor Fermecat.
Ecranul se lumină.
Apăru Bursucul Bucălat din Principatul Îndepărtat.
Așezat într-un fotoliu uriaș.
Cu o farfurie de ghinde în față.
Și cu expresia unui animal foarte ocupat cu treburile altora.
— Mă auziți? întrebă el.
— Te auzim, răspunse Bilalbescu.
— Se vede bine?
— Din păcate, da, murmură Bubulescu.
— Perfect.
Bilalbescu îl privi.
— Dragă prieten, de astăzi nu vei mai fi Bursucul Bucălat.
Vei fi…
DOMNUL BUCATEANU DE PRINCIPAT.
Bursucul rămase câteva clipe fără grai.
— Bucateanu de Principat?
— Da.
— Sună nobil.
— Exact.
— Sună important.
— Exact.
— Sună suficient de departe încât să nu întrebe nimeni ce fac.
— Exact.
Bursucul zâmbi larg.
— Îmi place.
Foarte mult.
— Știam.
Apoi Bilalbescu privi spre grupul de cronicari.
— Voi veți fi…
FRATII CONDEI.
— Toți? întrebă unul.
— Toți.
— Chiar dacă scriem lucruri diferite?
Bilalbescu izbucni în râs.
— Tocmai asta este frumusețea.
În fundul încăperii stăteau tăcuți bătrânii iscoadelor.
— Iar voi veți fi…
DOMNII DISCRETIANII.
— De ce? întrebă unul dintre ei.
— Pentru că nimeni nu știe exact câți sunteți și nici cu ce vă ocupați.
Pentru prima dată în acea seară până și ei râseră.
Ședința părea un succes.
Toată lumea era fericită.
Toată lumea se simțea deja mai om.
Numai că, după câteva clipe, Bubulescu ridică timid o labă.
— Domnule Bilalbescu…
— Da?
— Dacă ne schimbăm numele…
— Da?
— Se rezolvă problema?
Bilalbescu trase cel mai lung fum din narghilea din întreaga sa carieră.
Privi tavanul.
Privi masa.
Privi Camera Secretelor.
Și răspunse:
— Nu.
— Atunci de ce facem asta?
Bilalbescu zâmbi.
Un zâmbet trist.
— Pentru că este mult mai ușor să schimbi numele decât obiceiurile.
În acel moment nimeni nu mai râse.
Nici Schilodescu.
Nici Mustateanu.
Nici Bubulescu.
Nici Corvin Licitarescu.
Nici Bucateanu de Principat.
Nici Frații Condei.
Nici măcar Domnii Discretianii.
Iar undeva, peste Lac, ascunsă sub paiele unei căruțe împodobite cu steluțe albastre și roșii, o lădiță veche continua să înregistreze.
Tot.
Absolut tot.
Și-am încălecat pe-o șa,
și v-am spus povestea așa.
Iar dacă într-o zi veți auzi că animalele și-au schimbat numele, să nu vă grăbiți să credeți că s-au schimbat și năravurile.
Căci în Ținutul de pe Malul Lacului, ca în multe alte ținuturi, schimbarea etichetei a fost întotdeauna mai ușoară decât schimbarea conținutului.