Editorial de opinie
Înainte de orice, țin să îi mulțumesc unui reputat analist și diplomat român, al cărui nume nu îl voi dezvălui din motive lesne de înțeles.
Într-o discuție recentă, acesta mi-a sugerat că episodul „dronei rusești” de la Galați ar trebui abordat în spiritul celebrului „J’Accuse” al lui Émile Zola.
Ideea mi s-a părut excelentă.
Nu pentru că ar trebui să renunțăm la probe.
Nu pentru că ar trebui să înlocuim anchetele cu opinii.
Ci pentru că, exact ca în cazul lui Zola, cetățenii au dreptul să pună întrebări atunci când li se cere să accepte o narațiune oficială și să suporte costuri uriașe.
J’ACCUSE!
Eu acuz lipsa de transparență.
Eu acuz transformarea fricii într-un instrument politic.
Eu acuz faptul că românilor li se cere să creadă înainte să li se explice.
Eu acuz faptul că orice întrebare legitimă este tratată ca o problemă, în loc să primească un răspuns.
Pentru că întrebarea nu este doar ce a căzut la Galați.
Întrebarea este ce urmează după.
Întrebarea este cine plătește.
Întrebarea este cine câștigă.
Și, mai ales, întrebarea este de ce, de fiecare dată când România este împinsă să accepte noi împrumuturi, noi taxe și noi sacrificii, apare o nouă urgență care ocupă toate ecranele.
În timp ce românii discută despre drona de la Galați, România urmează să se împrumute cu aproximativ 16,68 miliarde de euro prin mecanismul SAFE.
Ni se spune că banii vor susține industria românească.
Ni se spune că vor crea locuri de muncă.
Ni se spune că vor dezvolta infrastructura.
Poate.
Dar cetățenii au dreptul să întrebe:
Câți bani vor ajunge efectiv la companii românești?
Câte contracte vor fi executate în România?
Câtă tehnologie va rămâne aici după ce banii vor fi cheltuiți?
Câte locuri de muncă vor fi create în România și câte în alte state?
Și atunci întrebarea este simplă:
România dezvoltă o industrie națională puternică sau doar finanțează dezvoltarea industrială a altora?
Eu acuz lipsa unui răspuns clar.
Eu acuz lipsa unei dezbateri naționale serioase.
Eu acuz faptul că românilor li se prezintă nota de plată înainte de a li se prezenta beneficiile.
Și mai există o întrebare.
Poate cea mai incomodă dintre toate.
În timp ce atenția publică este concentrată asupra liderului de la Kiev — descris de adversarii săi politici drept „circarul de la Kiev” — întrebările despre costurile reale suportate de România rămân fără răspuns.
Cât timp va continua această stare de excepție permanentă?
Cât timp vor fi justificate noi datorii prin noi crize?
Cât timp vor fi împinse în plan secund problemele economice ale românilor?
Cât timp va mai fi folosită frica drept argument suprem?
Și uite așa se ține circul în funcțiune.
Așa cred mulți români.
O nouă criză.
O nouă amenințare.
O nouă justificare.
O nouă datorie.
În timp ce cetățeanul de rând privește neputincios cum facturile cresc, taxele cresc, iar nivelul de trai scade.
Poate că toate aceste decizii sunt corecte.
Poate că toate aceste investiții sunt necesare.
Poate că toate aceste cheltuieli sunt justificate.
Dar într-o democrație, cetățenii nu sunt obligați să creadă pe cuvânt.
Ei au dreptul să întrebe.
Și au dreptul să primească răspunsuri.
Astăzi nu formulez acuzații penale.
Nu pronunț verdicte.
Fac ceea ce a făcut Zola acum mai bine de un secol.
Pun întrebări.
Pentru că adevărul nu se teme de întrebări.
Doar propaganda se teme de ele.
Desteaptă-te, române!
Distribuie pagina:
Distribuie pagina:
