Nu era liniștit.
Și nu era liniștit dintr-un motiv pe care puține animale din ținut l-ar fi înțeles.
De ani și ani, la Hanul de la Lac, discreția fusese mai prețioasă decât ghindele de aur, mai importantă decât sucul învechit de struguri și chiar mai valoroasă decât toate mesele întinse în Camera Secretelor.
Dar acum apăruse o problemă.
Un cronicar începuse să scrie cronici pe care nimeni nu i le comandase.
Mai rău.
Le scria acolo unde BILL-ALB nu avea cum să trimită vorbă.
Nici prin viermi.
Nici prin iscoade.
Nici prin prieteni.
Trase adânc din narghilea și lăsă fumul să se ridice spre tavan.
La început încet.
Apoi tot mai repede.
Și deodată îi veni o idee.
— Aha…
Își aminti că avea un vechi prieten.
Un prieten care devenise și el cronicar într-un principat îndepărtat.
Un loc vestit în toată lumea pădurilor.
Acolo multe animale își duceau ghindele la păstrare.
Iar altele își cumpărau scorburi luxoase cu vedere la ape albastre și dealuri însorite.
În acel principat trăia Bursucul Bucălat.
Un animal respectat.
Bine hrănit.
Bine conectat.
Și mai ales priceput la vorbit cu alți cronicari.
— Da… el mă poate ajuta, își spuse BILL-ALB.
Se așeză la masa sa preferată și începu să scrie un răvaș.
Scrise mult.
Șterse.
Rescrise.
Adăugă vorbe dulci.
Apoi vorbe serioase.
Și la final îl rugă pe Bursucul Bucălat să vorbească cu noul cronicar rebel care tulbura apele lacului.
După ce împături hârtia, chemă de grabă un cocostârc.
Unul dintre cei mai rapizi mesageri ai ținutului.
Îi îndesă răvașul în cioc și îi spuse:
— Dă din aripi cât poți de repede! Mergi în Principat și caută-l pe Bursucul Bucălat! Nu pierde vremea!
Cocostârcul încuviință din cap.
Își întinse aripile.
Se ridică deasupra lacului.
Și dispăru către apus.
BILL-ALB îl urmări cu privirea până când se făcu cât o muscă.
Apoi cât un punct.
Apoi nu se mai văzu deloc.
Dar ceea ce Ursulețul nu știa era că undeva, peste lac sau poate doar peste drum, căruța cu multe steluțe albastre și roșii era iarăși trasă la umbră.
Iar sub paiele ei se afla aceeași lădiță mare.
Lădița cu benzi lungi de stejar.
Lădița care vedea.
Lădița care auzea.
Lădița care nu dormea niciodată.
Și care, în acea dimineață, înregistrase nu doar fumul narghilelei lui BILL-ALB.
Ci și răvașul trimis către Principat.
Iar de aici înainte…
apele lacului urmau să devină mult mai tulburi.
Și am încălecat într-o trăsură,
și vă dau mâine restul tot pe gură.
Distribuie pagina:
Distribuie pagina:
