Guvernarea prin supraimpozitare și export de resurse. De ce guvernul Bolojan trebuie să plece — și de ce va pleca

Scriu dintr-o perspectivă profesională, nu ideologică: aceea a economiei aplicate și a cooperării internaționale pentru dezvoltare și asistență umanitară. În aceste domenii, guvernele sunt evaluate după funcționarea mecanismelor, nu după intenții. Iar mecanismele României sunt astăzi blocate de o guvernare care a confundat fiscalitatea cu politica economică și solidaritatea externă cu un transfer automat de resurse.
Acum peste 40 de ani, Margaret Thatcher avertiza asupra unei erori fundamentale: statul nu poate compensa lipsa de creștere prin majorări fiscale continue. Din punct de vedere macroeconomic, mesajul era limpede — fiscalitatea nu poate substitui productivitatea, iar redistribuirea nu poate înlocui crearea de valoare. Când presiunea fiscală depășește pragul de eficiență, elasticitatea bazei impozabile devine negativă, investițiile se retrag, iar veniturile bugetare intră într-o zonă de randament descrescător. Exact aici se află România.
1) Microeconomie: când costul marginal ucide inițiativa
La nivel microeconomic, politicile actuale cresc simultan costul marginal al capitalului și costul marginal al muncii. Consecințele sunt previzibile:
rata internă de rentabilitate a proiectelor coboară sub costul capitalului;
investițiile sunt amânate, iar firmele marginale ies din piață (crowding-out fiscal);
gospodăriile ajustează consumul prin efect de venit și efect de substituție, comprimând cererea.
Impredictibilitatea fiscală introduce o primă de risc care mută decizia economică din zona productivă în zona defensivă. Economia nu mai alocă eficient resursele; se apără.
2) Macroeconomie: consolidare greșită, prociclicitate și stagnare
Problema României nu este un deficit conjunctural, ci deficitul structural. În locul unei consolidări prin reforme de cheltuieli (spending review, reprioritizare, eficiență), guvernarea a ales consolidarea prin venituri. Aceasta comprimă cererea agregată într-o economie deja în încetinire și amplifică riscul de stagnare cu inflație reziduală.
Majorările de taxe într-un ciclu descendent sunt prociclice: reduc potențialul de creștere, erodează capitalul productiv și împing ajustarea în viitor, unde costul social va fi mai mare.
3) Banii trimiși în afară: Ucraina și Moldova, fără contabilitate publică reală
Ruptura majoră dintre discurs și realitate este automatismul sprijinului extern. România plătește — direct și indirect — pentru Ucraina și Republica Moldova prin:
contribuții la mecanisme europene,
garanții și pachete de sprijin,
facilități logistice și administrative,
costuri de sistem (energie, transport, presiune pe servicii publice).
Problema nu este existența sprijinului, ci opacitatea. În cooperarea serioasă, orice flux are condiționalitate, indicatori de rezultat, audit și praguri de reevaluare. Cetățeanul român nu vede această arhitectură; vede doar efectul: impozite mai mari, prețuri mai mari, servicii mai slabe. Când solidaritatea este finanțată din scăderea nivelului de trai intern, ea devine politică împotriva propriilor contribuabili.
4) Distorsiuni de alocare și moral hazard
Exportul de resurse dintr-o economie cu deficit de investiții publice critice produce distorsiuni de alocare. Capitalul fiscal care ar trebui să finanțeze infrastructură, sănătate, educație și securitate energetică este scos din circuitul intern către sisteme cu riscuri de guvernanță ridicate. Rezultatul este moral hazard: disciplina scade acolo unde banii vin indiferent de performanță, iar randamentul social pentru contribuabilul român rămâne incert.
5) Instituții slăbite: discreție în loc de reguli
Incapacitatea economică se vede în haos instituțional: măsuri fiscale anunțate și retrase, excepții ad-hoc, improvizație. Acesta este semnul unui stat care a abandonat regulile stabile în favoarea discreției. În economie, discreția costă: volatilitate, planificare amputată, investiții mai puține.
Guvernarea condusă de Ilie Bolojan a înlocuit strategia cu improvizația. Iar improvizația, într-o economie deschisă, este rapid sancționată de piețe și de cetățeni.
6) De ce vorbim de un „demolator” al economiei naționale
Un guvern ajunge să acționeze ca dușman al economiei naționale nu prin intenție declarată, ci prin efect cumulativ:
erodează baza productivă prin supraimpozitare;
alungă investițiile prin impredictibilitate;
exportă resurse fără randament intern;
slăbește instituțiile care dau predictibilitate.
Când toate acestea se întâmplă simultan, nu mai vorbim de greșeli punctuale. Vorbim de demolare sistematică. „Morarul” nu creează grâne; macină ce există până la epuizare.
7) Mainstream media: amortizor politic și complice funcțional
În orice analiză serioasă de politică economică trebuie evaluat canalul informațional. În România, acest canal funcționează tot mai des ca amortizor politic al eșecului guvernării. Un ecosistem mediatic dependent structural de publicitate de stat, bugete de „comunicare instituțională” și contracte cu entități publice are stimulentele economice să cosmetizeze realitatea, nu să o explice.
Nu vorbim despre cenzură directă, ci despre captură economică a pieței informației. Când venitul depinde de stat, mesajul se aliniază statului. Efectul se vede prin manipulare prin omisiune:
evitarea termenilor economici reali (deficit structural, prociclicitate, crowding-out);
înlocuirea analizei cu narațiuni emoționale;
demonizarea criticii ca „iresponsabilă”.
Aceasta creează asimetrie informațională: cetățeanul nu mai este informat, ci gestionat. Diferența dintre discurs și viața reală erodează rapid încrederea, iar ruptura devine morală, nu doar politică.
Concluzie
Guvernul Bolojan a construit un model simplu și periculos: stoarcere internă + export de resurse + improvizație instituțională, acoperite de un discurs mediatic care minimizează costurile reale. A tratat fiscalitatea ca soluție universală și solidaritatea externă ca obligație fără condiții. A ignorat elasticitățile, a slăbit predictibilitatea și a împins România spre sărăcire relativă.
De aceea trebuie să plece.
Și de aceea va pleca: pentru că modelul său economic a depășit pragul de sustenabilitate, iar economia reală nu negociază cu improvizația.