Tot ce s-a discutat public despre deplasarea de la Paris este secundar. Zgomot. Decor. O perdea de fum atent așezată peste miza reală. Cățelul alb din colțul tabloului, suficient de vizibil încât să distragă atenția de la ceea ce contează cu adevărat.
Întrebarea centrală este una singură și nu admite eschivă: cu ce mandat a vorbit în numele României Nicușor Dan?
Parisul nu a fost o oprire protocolară. Nu a fost o vizită de curtoazie. A fost o reuniune în care se știa dinainte că se discută bani și război. Angajamente financiare suplimentare. Poziționări militare. Continuarea și extinderea unui efort care apasă deja greu asupra statelor participante.
România nu este un stat bogat care își permite gesturi simbolice costisitoare. Din februarie 2022 până în prezent, a plătit aproximativ 1,5 miliarde de euro pentru sprijinirea Ucrainei. Bani reali, scoși dintr-un buget fragil, dintr-o economie cu deficit cronic, dintr-o societate căreia i se repetă obsesiv că „nu sunt resurse”. La această sumă se adaugă noi contribuții, inclusiv zeci de milioane de euro suplimentare asumate recent.
Întrebarea nu este dacă Ucraina trebuie sprijinită. Aceasta este tema morală convenabilă, folosită pentru a închide gura oricărei dezbateri. Întrebarea reală este alta: cine a decis ca România să continue să plătească, să se expună și să se angajeze, fără ca cetățenii să fie întrebați, fără ca Parlamentul să fie consultat, fără ca mandatul să fie făcut public?
Constituția României nu îi oferă președintelui dreptul de a angaja statul după propria judecată. El nu poate promite bani. Nu poate asuma obligații bugetare. Nu poate crea angajamente militare. Rolul său este de reprezentare, nu de substituire a Guvernului și Parlamentului.
Și totuși, la Paris, România a fost prezentă ca stat dispus să „continue”, să „susțină”, să „își asume”. Aceste cuvinte nu sunt neutre. Ele creează așteptări. Iar așteptările externe se transformă, inevitabil, în presiune internă. Exact așa se angajează un stat fără acte, dar cu efecte.
A existat o hotărâre a Parlamentului care să autorizeze asemenea discuții?
A existat o informare publică prealabilă?
Există un document care să delimiteze clar ce putea și ce nu putea promite președintele României la această reuniune?
Dacă răspunsul este nu, atunci nu vorbim despre o scăpare procedurală. Vorbim despre un abuz de reprezentare. Despre exercitarea unei puteri dincolo de limitele constituționale, sub acoperirea urgenței și a discursului moral.
Mai grav, acest tip de comportament mută România din poziția de stat suveran în cea de executant obedient, care nu mai negociază, nu mai calculează și nu mai pune întrebări. Plătește. Se aliniază. Și tace.
În timp ce spitalele se prăbușesc, infrastructura este abandonată, iar populația este pregătită pentru noi runde de austeritate, deciziile majore se discută în afara țării, iar nota de plată este livrată acasă.
Iar când cineva întreabă „de ce?”, i se arată cățelul alb: poze, zâmbete, declarații vagi și morală ieftină.
Tabloul real arată însă altceva: bani angajați fără mandat, riscuri asumate fără dezbatere și un președinte care nu explică în numele cui și cu ce drept a vorbit.
Până când aceste întrebări nu primesc răspuns, deplasarea lui Nicușor Dan la Paris nu este un act de politică externă. Este un act de iresponsabilitate instituțională.
Distribuie pagina:
Distribuie pagina:
