EDITORIAL – 1 AN DE LA 6 DECEMBRIE

Mâine se face un an de la încărcătura aceea urâtă de pe 6 decembrie 2024.
Un an de când România a aflat, peste noapte, că votul ei nu mai există.
Un an de când țara întreagă a fost pusă în fața unei decizii luate undeva sus, între câțiva oameni care nu au simțit nevoia să explice nimic.
Atunci s-a rupt ceva.
Nu doar politic. Ci în firea acestei națiuni.
Cine a hotărât? Și de ce nimeni nu spune nimic?
Nimeni nu poate evita numele. Le știe toată țara, chiar dacă la televizor nu se rostește nimic:
Klaus Werner Iohannis
Luminița Odobescu
Marian Enache
Florin Iordache
Andrei Muraru
și câteva voci din zona care ar fi trebuit să protejeze statul, nu să închidă ochii.
Nu le pun pe nimeni în vreun registru penal.
Dar toți poartă o responsabilitate morală uriașă.
Pentru că decizia nu a fost explicată nici azi.
Niciun raport.
Nicio analiză.
Nicio expertiză independentă.
Doar un „așa trebuie”.
Așa nu se conduce un stat.
Așa se conduce o colonie.
După 6 decembrie, România nu a mai fost condusă. A fost administrată.
Deciziile au curs, dar nimeni nu și le-a asumat.
Tonul de la vârf a devenit rece, mecanic, fără obligația de a mai oferi un motiv.
S-a instalat tăcerea.
O tăcere calculată.
O tăcere care a ținut loc de răspuns.
Iar când puterea tace, e clar că nu vrea să fie întrebată.
De ce nu există nici acum un raport tehnic?
Este întrebarea care ar trebui repetată zilnic.
În orice țară normală, după un asemenea cutremur electoral, vedeai:
comisii parlamentare,
experți independenți,
un document public de sute de pagini.
La noi – nimic.
O liniște care miroase a mușamalizare, nu a transparență.
Și nu trebuie să fii jurist ca să înțelegi că lipsa explicațiilor e, de fapt, explicația.
Partea cea mai grea? Nu cei care au decis. Ci cei care au tăcut.
Aici e rana adevărată.
Nu la Cotroceni, nu la Guvern, nu în instituțiile care s-au adunat în jurul mesei.
Rana este la noi, la cei 17 milioane de oameni care, în loc să ceară socoteală, au plecat ochii.
Unii n-au priceput.
Alții n-au avut chef să înțeleagă.
Mulți au spus: „O fi fost ceva grav…”
Nu, nu a fost „ceva grav”.
A fost cea mai mare agresiune asupra suveranității votului de după 1989.
Și am lăsat-o să treacă.
O țară împărțită, un adevăr ascuns, o democrație în suspensie
Suntem mai divizați ca oricând.
Dar indiferent din ce parte privești, lipsește piesa centrală: adevărul.
Nu zvonuri.
Nu comunicate sterile.
Nu comunicatori cu funcții.
Adevărul simplu, scris negru pe alb:
de ce a fost anulat votul? cine a decis? în baza căror probe?
Dacă aceste răspunsuri nu vin, România rămâne într-o zonă gri în care voința poporului poate fi ștearsă oricând.
CONCLUZIE
Nu putem merge mai departe până nu se lămurește ce s-a întâmplat pe 6 decembrie 2024.
Nu e o vendetă.
Nu e o obsesie.
Este o datorie față de democrația acestei țări.
Un stat nu trăiește din minciuni birocratice.
Un stat trăiește din încrederea oamenilor lui.
Iar încrederea s-a rupt în acea zi.
Democrația nu moare când este atacată.
Democrația moare când oamenii aleg să nu mai întrebe cine a atacat-o.